Aparent, între destinul celor doi cvasi-centenari, maghiarul de origine evreiască George Soros, stabilit de tânăr în Occident, și Ion Iliescu, studiosul de la Moscova – unul care se vede aniversat în aceste zile la Universitatea Central Europeană și altul, înalt demnitar și ideolog al comunismului „cu față umană”, care tocmai a părăsit această lume în condiții destul de tulburi, de încețoșate, într-un spital al serviciilor de intelligence pe care le-a recreat în primăvara revoltelor din 1990 – ar exista mult prea firave asemănări, cu excepția epocii comune, temporal, pe care au traversat-o sub cu totul alte auspicii și condiții.

Cu toate acestea, pe amândoi păreau să îi fi preocupat sincer probleme doctrinare/globale și posibilitățile de schimbare a mentalităților sau măcar ale cadrului societal al epocii lor atât de zbuciumate. Ar fi destul de riscant să stabilim care dintre ei a fost mai autentic și mai perseverent în demersurile lor.

Într-adevăr, crescut în casa agentei staliniste Ana Pauker, de către menajera acesteia, care l-ar fi înfiat de mic, i-au asigurat lui Iliescu premise de decolare, inclusiv în cariera sa tehnico-științifică, mult mai favorabile. Fructificarea oportunităților, în permanență la cele mai înalte cote, a părut un pariu cardinal pentru tânărul Iliescu, parcă născut cu o stea sau chiar cu mai multe stele în frunte, fiindcă a deținut întotdeauna doar funcții de „vioara întâi”: lider al Pionierilor, al elevilor, apoi al UTC-iștilor și studenților, până când ajunsese să controleze pupitrul întregii propagande totalitar-utopice, deja din epoca Petru Groza, până la intrarea în dizgrația cuplului prezidențial și exilarea pe poziții mai modeste ca strălucire ideocratică.

Evident, Soros plecase în condiții mult mai la limită din Budapesta, și mai puțin spre a parveni social, cât pentru a se propulsa prin cunoaștere și prin abilitățile de finanțist pe care părea să le fi deținut cvasi-nativ și apoi doar consolidate și ridicate la grade de experimentare mult mai dificil predictibile. Obsesia – nu doar voința – miliardarului în devenire a împletit și ea ambele filiere ale imaginarului societal: de cunoaștere aprofundată și de speculare a tuturor fațetelor mai puțin vizibile, conștientizate, dar și de acumulare de influență și de putere. Desigur, City-ul londonez și apoi lumea burselor americane nu aveau aproape nimic în comun cu pseudo-bătăliile de orgolii și de putere cadristă de la București. Deși atât Soros, cât și Iliescu evoluau pe paralele foarte inegale, fiecare dintre ei, extrem de ambițios în sensul destul de bun al termenului, s-a impus net asupra anturajelor epocii lor, chiar dacă aveau mize complet diferite în minte.

Dincolo de toate acestea, ce îi apropia totuși pe cei doi în toată perioada de socialism multilateral dezvoltat sub Ceaușescu, până în anii ’80, și de tenacitatea constructivă, uneori ușor utopic-libertariană, a elevului lui Popper? Cred că, dincolo de orice egolatrisme sau umflări în pene, amândoi aveau miza teribilă, deși expusă la poli diametral opuși, de a lăsa neapărat o urmă cât mai adâncă de gândire și acțiune în urma lor. Doar că peisajul material cantitativ al lumilor lor i-a purtat inevitabil în direcții diametral opuse. Cu cât capitalismul îi rezerva miliardarului ungar mai multe oportunități de propulsare financiară inițial nesperată, cu atât ofilirea pseudo-idealurilor revoluționare de stânga ale lui Ceaușescu palea sub amprenta altor frustrări sau mize de tip consumist, culmea, americane – nu pro-sovietice –, de genul serialelor ”Dallas”, ”Om bogat, om sărac”, pseudo-oaze de zburdălnicire pentru truditorii români, copleșiți de obsesiile totalitar-megalomane ale familiei voievodale de la Scornicești.

Culmea este că, într-un fel bizar, destrămarea URSS-ului și a utopismului său stângist l-au repropulsat pe Iliescu din nou la butoane, după lovitura de palat regizată de Brucan, Voican & Comp. De atunci, atât Soros, cât și Iliescu au început să cocheteze – și nu numai – cu forme de „utopism” doctrinar mult mai radicale, dar evident minate de influențe radical opuse: „democrația originală” fără partide versus mineriadele și înscăunarea noii găști de descendenți nomenclaturiști de tip Roman, Severin, Năstase, Voiculescu, Patriciu la noi, iar pentru Soros noile sale ambiții filantropic semețite, de a edifica un model intelectual post-havelian și popperian al Societății deschise. Între timp, capitalismul își trăia bine-mersi convulsiile în legea lui, iar românii erau azvârliți în brațele unor privatizări sau retrocedări mai mult decât discutabile, cu un suspect aport al „oarbei” Justiții.

În fapt, parcursul continuatorului filosofului Karl Popper a continuat să se articuleze destul de remarcabil, chiar dacă planul său de democratizare a Rusiei lui Elțîn și a tânărului ex-KGB-ist Putin nu s-a dovedit, în timp, prea aducător de lapte și miere nici pentru cetățenii de rând, cu atât mai puțin pentru restul Europei. În mare parte, ceea ce destui i-au reproșat a fost alegerea cel puțin neinspirată a liderilor care să îl reprezinte la fundațiile pe care el le crea în Europa Centrală și de Est, unde aproape toți cei înscăunați nu au înțeles ideile sale sau le-au trădat frontal, ulterior.

Susținerea până în pânzele albe a lui Obama și apoi a lui Biden a atras și aceasta destule critici și polemici. Doar că vremurile s-au succedat cu o iuteală prea mare pentru a spera într-o echilibrare din mers și într-o contracarare pragmatică sustenabilă, pe care pare să și-o fi dorit ca alternativă la ultimele evoluții nefaste de neo-barbarie, atât în Rusia, cât și în America alunecată pe mâinile lui Trump și comilitonilor săi, ori ale oligarhiei imaginate de Putin și Medvedev.

Ce am putea spune, în loc de un bilanț provizoriu? Calea de tip mai rezonabil, mai lucid a eșuat de ambele părți ale Atlanticului, câtă vreme nici societatea deschisă n-a reușit să triumfe concludent nici în multe democrații consolidate, nici printr-un reformism moderat, temporizator, mai cu față umană, cum se spunea cândva. Au cam avut câștig de cauză liderii populiști, cam ca în Italia sau Spania, sau cei de-a binelea ”neo-barbari” sau autoritariști. Asta nu înseamnă că ar fi vorba despre o întoarcere cumva la valori sau repere mai tradiționale, ba dimpotrivă, ci despre instrumentalizarea unor concepte doar de fațadă și deloc o democratizare perfuzată lent, instalată și consolidată în profunzimea fibrei societale, la modul civic, pro-european cel puțin în sensul lui Edgar Morin Sau Václav Havel. Nici Vestul și nici Estul n-au împărtășit până la urmă valori comune și universale, cu atât mai puțin majoritatea rușilor, ci doar elitele lor, auto-exilate în cele din urmă.

Societățile par tot mai anesteziate ideologic prin manipulare și marketing partinic, și nu prea mai aspiră decât să consume în exces, să devoreze mituri, să încalce tabu-uri, toate tabu-urile, dacă se poate, sub aparența unor presupuse libertăți care țin de privacy, un drept tot mai alienat și alienant în cele din urmă. Revoluțiile și nu doar ele, ci și dezvoltările/evoluțiile ulterioare, își înfulecă la final fiii sau eroii civilizatori. Așa cumva au pățit, deopotrivă, și Iliescu, eșuat în utopiile sale progorbacioviste, și Soros, în speranța lui de salvare a capitalismului prin distributism social-economic, moderație și dreptul la falsifierea ipotezelor, în sens popperian, la dilematică și rezonabilitate.

Culmea este că amândoi au trăit material bine; cărțile și ideile lor au fost bine cumpărate în țările lor elective, chiar dacă evident au împărtășit declarativ idei prea puțin compatibile. În mod izbitor, George Soros a fost pe de-a întregul un mare nonconformist în aproape toate sensurile și i-a păsat prea puțin de invidiile șiresentimentele multora, ale lui Viktor Orbán, în primul rând. Ceea ce confirmă că un anumit grad de consecvență și de perseverență, inclusiv și în cheie anti-metafizică, poate azvârli frânghii de salvare peste Neant, chiar și pentru cei care nu și-au pus niciodată problema vanităților și deșertăciunii lumii acesteia, a muritorilor de rând. De aceea, poate un posibil epitaf pentru monumentul ca recunoștință pe care George Soros o binemerită ar fi cel din Corul sclavilor de Verdi: „Pentru Tine, eu cânt, Libertate!”