În loc de orice altă considerațiune, orice alt comentariu sau posibil necrolog, am să depăn aici pe scurt o simplă amintire din anul de tristă amintire 1990, când am trăit experiența mineriadei din 13-15 iunie chiar pe pielea mea în mod direct.

Mai exact, în data de 14 iunie, după întreruperea transmisiunii postului unic de televiziune de către fostul președinte Răzvan Teodorescu, am urcat dimineața într-un taxi crezând că voi putea ajunge până în centru la sediul Primăriei Capitalei unde ar fi urmat să încep, chipurile, un nou job în sub aripa ocrătitoare a scriitorului Ioanichie Olteanu, cu care mă cunoșteam demult de la Revista ”Viața Românească”.

De la un moment încolo, taximetristul a refuzat să mai înainteze și în acest fel, probabil, mi-a și salvat viața. Deoarece toate persoanele surprinse de pseudominerii care gravitau în zona bulevardului Carol I și Piața Universității care purtau eventual ochelari sau o servietă diplomat, erau oprite și bine scotocite sau bătucite de către vașnicii ortaci veniți să salveze democrația.

În curând, grație ajutorului oferit de un bun prieten care lucra pentru Uniunea Scriitorilor, actualul profesor Sorin Ciutacu, am izbutit să obțin în timp record pașaportul de serviciu și vizele spre a încerca să mă extrag în siguranță și cât mai repede dintr-o țară în care mă simțeam realmente puternic amenințat.

În timpul șederii la Bruxelles, unde am fost găzuit chiar de Consilierul Politic al Primului Ministru al Regiunii Valone a Regatului Belgian, am avut prilejul să acord numeroase interviuri și să scriu chiar un editorial în ziarul ”Le Soir”. Într-un alt moment, am avut o intervenție la postul de televiziune RTL care emite în statele Benelux și acolo am spus în mod clar că România încăpuse pe mâinile unei hunte cvasi-militare de tip argentinian și că îmi era realmente teamă să mă întorc datorită posibilor represalii contra mea și a familiei mele.

Totuși, deși îmi fusese forțat sertarul personal din redacția de la ZigZag unde lucrasem până atunci și îmi fuseseră sustrase documente cu conținut confidențial tot de către presupușii mineri, am revenit undeva spre finalul lunii noiembrie unde speram să găsesc lucrurile, dacă nu mai bine, cel puțin ușor calmate. A fost o întoarcere extrem de sfârșitoare și riscantă dinspre Franța însă nu cred că ar avea rost să îmi pară rău de acest gest nici acum.

Cert este că în perioada scurtului periplu sau exil, cum doriți să-l numiți, am trăit o avalanșă de experiențe pe muche de cuțit care m-au maturizat extrem de tare nu doar în Belgia, ci și în Elveția și apoi în Franța, în special la Paris. Acolo am și reușit să iau legătura cu câteva personalități apropiate de Emil Cioran sau de Radio Europa Liberă, respectiv doamna Monica Lovinescu. Dacă unii foști exilați, precum Radu Câmpeanu, n-ar fi acceptați pactul cu diavolul și n-ar fi fost cooptați în noul aparat de putere de la București creat de către FSN poate că ar fi fost și mai dificil ca statul român să fie reabilitat după mineriadă, fapt ce s-a întâmplat de abia după noiembrie 1990. Cert este că neobarbaria dezlățuită după alegerile din mai 1990 avea să-și pună o amprentă dură și decisivă asupra întregului meu parcurs existențial. Și cred că așa au fost lucrurile menite să se întâmple. Nu merită să privim înapoi niciodată cu mânie sau chiar resemnare și adevărul gol-goluț drept în față, chiar atunci când el doare foarte tare.

Și cum ar fi putut să fie altfel dacă însuși SRI fusese creat chiar de fostul președinte Iliescu împreună cu Vigil Măgureanu. Simbolic, spitalul aparținând SRI avea să fie și ultimul loc de refugiu de pe acest pământ unde acesta a ales să-și petreacă sfârșitul zilelor sale. Semn că umbra fostei poliții secrete ne urmărește încă.